Lupta cu optimismul

Ati observat cum oamenii au tendinta sa se asocieze mai usor pentru a ataca decat pentru a apara? In ziua de azi esti puternic daca nu crezi si esti inteligent daca vezi partea goala a paharului, cu toate mizeriile ei, pentru ca asta te face un fin observator. E mai mult decat un trend, tinde sa devina o axioma. 

Adevarul e ca dincolo de toate, principalul motiv pentru care nu crezi e ca te ingrozeste ideea de a fi atat de vulnerabil. Daca vei face loc in sufletul tau unei credinte care apoi se va dovedi falsa te vei simti pustiit. Cum ai putea sa dai ocazia sortii sa-ti rada in fata? Nu, asta nu! Dincolo de toate avem un cult al “greselii” foarte bine dezvoltat. Daca ne-am teme si de justitie asa cum ne temem de greseli, nu am mai avea nevoie de tribunale. Dar ati fi surprinsi sa vedeti cat de mare e diferenta dintre cele doua notiuni in mintea noastra.

De cele mai multe ori, atunci cand cineva critica constant ceva ce noi iubim, mai ales daca acel cineva e o persoana cu autoritate, vom renunta la acel ceva. Poate e din cauza ca exista “educatia”, care coincide in mare parte cu corectarea opiniilor si a comportamentelor… Cine mai stie? Astfel, in ziua de azi e greu sa te declari optimist cand orice conversatie “elevata” trebuie sa contina macar un repros, indiferent de directia sa.

Am avut si eu o astfel de conversatie azi si mi-am dezamagit interlocutorul spunandu-i ca eu aleg sa cred si sa sper pana la proba contrarie pentru ca asta ma face fericita si imi da puterea sa merg mai departe. Nu am nici o garantie ca am dreptate dar am facut un calcul si am ajuns la concluzia urmatoare: chiar daca intr-o zi se va dovedi ca m-am inselat, ca am fost luata de proasta, voi avea timp sa fiu trista atunci. Chiar si asa, imi va ramane tot acest timp in care faptul ca am crezut si am sperat m-a facut fericita. Daca as irosi tot acest timp in griji si proteste, nu voi mai avea nimic. Eu zic ca merita.   

“Copilul meu e cel mai perfect din lume!” - una dintre cele mai mari greseli pe care le fac parintii.

Stiu ca nu exista “mai perfect”, dar am auzit-o in forma asta si mi se pare ca ilustreaza perfect ceea ce vreau sa zic.

Cand se naste un copil toata lumea e incantata. Interesant e ca euforia se datoreaza in general mai degraba dobandirii unei noi panze pe care parintii si cei din jur vor putea construi liber fanteziile, decat aparitiei unui nou suflet. 80% din parinti vad in copiii lor posibilitatea de a realiza tot ce si-au dorit ei pentru sine asa ca isi anuleaza vietile, incepand sa traiasca vietile copiilor lor. De aici apar si majoritatea conflictelor dintre generatii, pentru ca, fie vorba-ntre noi, cui i-ar conveni sa fie dirijat?

Stiu ca e usor cinic sa spun ca parintii isi iubesc copiii doar pentru ca se regasesc in ei, dar la o privire mai atenta, vei vedea cat de multe lucruri frumoase din viata asta sunt de fapt cinice. Sau, ma rog, le-am transformat noi in cinice. Pentru ca da, cred ca exista si iubire adevarata in familie, cred ca o mama isi poate iubi copilul chiar daca acesta tocmai si-a ratat viata sau a facut ceva ce mamica n-ar fi aprobat in veci. E bine sa fim constienti de latura aceasta cinica a iubirii pentru a ne feri de ea. Ea nu face decat sa raneasca pe toata lumea: copilul va fi prins intr-o viata pe care nu o controleaza si asta il va face ori un neajutorat ori un razvratit, iar parintele care “a sacrificat totul pentru copilul lui” va fi cat se poate de frustrat cand va vedea ca puisorul si-a luat zborul si mai are si initiative proprii.

Dar sa revenim la “copilul perfect”. Asta e o greseala facuta de multe ori din dorinta de a-i consolida increderea in sine si e facuta atat de cei care iubesc sablonul, cat si de ceilalti. Poate chiar intr-un procent mai mare de catre ceilalti…

E bine sa-l lauzi, e foarte bine sa-l incurajezi si sa-l faci sa constientizeze ca ii esti alaturi, dar nu folosi superlative niciodata; cu atat mai putin “perfect”. De ce? Pentru ca vine o vreme cand va ajunge sa faca diferenta intre ce i se spune si ceea ce simte. Nici un om intreg la minte nu se va considera vreodata perfect! Va vedea vorbele tale de incurajare ca pe asteptari si, brusc, ceea ce trebuia sa-i ofere incredere in sine, i-o va lua. E una cand stii ca nu esti perfect dar, oricum nu conteaza, asta esti tu; dar e cu totul altceva sa stii ca nu esti pefect atunci cand cineva ti-a zis ca te vede perfect. Ajungi sa nu mai faci nimic pentru ca ti-e teama ca urmatoarea actiune va dovedi ca nu esti perfect si vei cadea in ochii acelei persoane… Iar asta te ingrozeste. Si e cu atat mai grav cu cat persoana respectiva inseamna mai mult pentru tine.

De ce nu superlative? Pentru ca indiferent cat de genial ar fi copilul tau, va exista mereu cineva care sa-l intreaca mai devreme sau mai tarziu. Chiar si campionii mondiali isi pierd titlul intr-o zi, si asta e ok. Asta inseamna ca lucrurile se misca, ca evoluam. Din pacate, sunt multi care se identifica cu eticheta de “cel mai bun” si care atunci cand o pierd se pierd pe ei definitiv, ceea ce e cea mai mare prostie. Daca nu esti cel mai, ramai unul dintre cei mai, dar mai ales: ramai tu. Ramai cel care a reusit sa ajunga pana in varf. Indiferent despre ce varf e vorba, indiferent daca e doar o culme sau altceva. 

Nu va lasati copiii sa se identifice cu reusitele lor, pentru ca nu ele ii definesc. Ei sunt cei care le obtin pe ele, nu ele ii aleg pe ei. Iar atunci, vei avea un copil care chiar daca va cadea, va stii ca nu a piedut nimic, pentru ca inca se are pe sine. Dar pentru asta trebuie sa fii pregatit sa accepti ca sangele tau are voie sa greseasca, ceea ce e groaznic de greu pentru unii…

Vestea buna e ca nu e niciodata prea tarziu sa inveti ca se poate si altfel. Trebuie doar sa-ti pese suficient incat sa vrei.

Viata de basm

De cate ori ati auzit expresia “Viata nu e un basm”? Eu una am auzit-o atat de mult incat de fiecare data cand vreau sa incep ceva, sunt ingrozita de cat de rau ar putea iesi lucrurile, pentru simplul fapt ca viata nu e un basm!

E aiurea, cat se poate de aiurea...

Dar sa vedem, de ce nu e viata un basm? De ce n-ar fi? Nu cred ca exista vreo dovada stiintifica cum ca viata trebuie sa fie grea sau urata. Exista statisticile, desigur, dar ele cuprind oameni care stiu deja ca viata nu e un basm. Daca am indeparta acest mic amanunt nesemnificativ, cred ca am fi uimiti de rezultat.

De ce cred ca se poate? In primul rand, sa stabilim ce inteleg eu prin viata ca un basm. Nu ma refer la a-ti cadea totul din cer in timp ce tu stai linistit pe o plaja insorita, fara urma de responsabilitate; asta mi se pare mai degraba o viata de cosmar! Viata de basm inseamna un final fericit, inseamna, pentru mine, implinirea viselor si atimgerea scopurior, nimic mai mult, nimic mai putin. Viata de basm include lupta, efortul si munca asidua necesara pentru a ajunge acolo unde iti doresti sa fii. Mi se pare corect sa fie asa. De fapt, cred ca asta e cea mai buna parte din ea.

Undeva in subconstient stim asta si avem grija sa ne gasim noi teluri constant. Nu ne oprim niciodata si asta e foarte bine. Din pacate, stricam tot cu miorlaielile noastre cool. Pentru ca e un trend sa te plangi, sa fii nelinistit, sa nu fii multumit niciodata, sa iti urasti viata… Suntem niste prosti si nici nu stim ce pierdem!

Invidiem tarile civilizate si aspiram la visul american, dar ce ne scapa din vedere e faptul ca fiecare om de afaceri, actor sau cantaret celebru a muncit de a capiat inainte sa ajunga acolo. Geniul reprezinta 1% talent si 99% transpiratie. De ce? Pentru ca totul incepe cu o inclinatie spre ceva, apoi continua cu practica acelui ceva pentru ca te face fericit, te pasioneaza si te elibereaza. Inainte sa-ti dai seama vei fi foarte bun si nici n-o sa simti efortul. Totusi, asta nu inseamna ca nu l-ai depus. Inseamna doar ca ai stiut sa savurezi drumul pana la destinatie. E valabil in toate domeniile, trebuie doar sa crezi in basme, pentru ca daca n-o faci, o sa renunti cu mult inainte sa fi inceput macar. 

Prezent vs. viitor

Ne place sa ne facem planuri, sa ne alcatuim liste si sa ne dam peste cap cu si pentru toate lucrurile pe care le vom face. Mereu ne gandim in perspectiva si suntem foarte mandri de asta. Dar perspectiva ramane perspectiva, din pacate, pentru ca e mult mai comod sa teoretizezi. Vestea buna e ca totul tinde sa se schimbe atunci cand vezi viitorul ca pe un prezent continuu. Pentru ca asta ar trebui sa fie, nu un univers paralel in care poate vei intra vreodata. Notiunea de viitor e sursa noastra principala de scuze. 

Totul se schimba insa, atunci cand ne trecem planurile la prezent. Le crestem exponential sansele de reusita. E vorba despre toate acele: de luna viitoare voi... (fiecare avem o lista infinita la dispozitie pentru a continua). Sunt extrem de multe lucruri pe care ne dorim sa le facem si pe care le-am putea face fara efort daca nu ar exista notiunea de viitor, daca nu am avea unde sa le proiectam, daca nu am putea sa le amanam.

Ce am descoperut eu e ca daca imi zic ca voi putea sa fac o anumita chestie si o voi face, ajung sa uit de ea repede, dar daca imi zic ca pot sa o fac si ca o fac, chiar o fac! Am descoperit ca pentru mult timp m-am ascuns in spatele viitorului, vazandu-l ca pe o vesta de salvare... De ce? Nu stiu sigur, dar ceva imi spune ca nu sunt singura care fac asta. Mi-au trebuit secole sa ma urnesc sa fac blogul asta, desi ma gandeam la asta de mai bine de un an. Si asta din comoditate si din frica de a-mi asuma raspunderea. 

De fapt, nimic nu e intamplator, nimic nu e absurd, nimic nu e gresit. Ridicolul nu e nimic mai mult decat teama noastra de a iesi din sabloane si de a ne rani orgoliul. Daca stam sa ne gandim mai bine, atunci cand radem de cineva nu o facem pentru ca el e chiar atat de penibil sau pentru ca simtim ca o merita cu adevarat. O facem in primul rand pentru a ne bucura de postura de oameni care nu au gresit (momentan, cel putin) spre deosebire de el. Suntem rai, pentru a ne etala puterea, pentru a demonstra ca noi suntem mai buni. De fapt, suntem rai din nesiguranta.

Asa-i ca incep sa paleasca complxele date de teama de ceilalti cand privesti in spatele reactiilor lor? Cand vezi ca sunt poate chiar mai speriati decat tine? Suntem mult mai puternici decat credem dar mai ales, suntem in plin proces de regasire a libertatii. Ne scuturam incet, dar sigur de toate fixurile, cliseele si axiomele care ne ingradeau pana acum. In mijlocul unui uragan inspaimantator, daca privim cu atentie, vom vedea cat de frumos se aseaza lucrurile. Personal, ultimele luni mi-au demonstrat ca exista perfectiune in haos. 

Consecinte, defecte si acceptare

Daca as avea 10 lei pentru fiecare persoana care m-a privit ca pe o ciudata, la ora asta as posta de undeva din Hawaii, lipsita de orice grija. Din pacate lucrurile nu sunt chiar atat de simple. De obicei insa, singurul rezultat al privirilor ciudate aruncate de cei din jur sunt frustrari asezonate cu un puternic sentiment de vina si neadaptare. 

Cam asa a fost si in cazul meu pana cand o persoana foarte draga mie m-a tras de aripa si mi-a spus ca e in regula sa fiu altfel, ca asta ma defineste; ca e ok sa prefer sa citesc decat sa joc mata-ascunsa cu ceilalti de varsta mea; ca e ok sa imi placa scoala chiar si atunci cand toti ceilalti striga in gura mare ca o urasc; ca nu trebuie sa ma simt prost pentru ca inteleg lectia usor in timp ce toti ceilalti se plang ca profesorul e varza...

Da, pentru ca eu uram faptul ca nu eram ca ei si faceam tot ce puteam sa ma integrez chiar daca asta insemna sa renunt la lucrurile care imi faceau placere. Intr-un final m-am desteptat... dar m-a costat destul de scump. In primul rand, toate cunostintele pe care le-am pierdut cat timp eram ocupata “sa dau bine”. Cunostinte care acum mi-ar fi asigurat un start in cariera mai de efect decat orice altceva din ceea ce am facut eu atunci. Dar asta este...

Ce nimeni nu le spune elevilor din ziua de azi este ca scoala e o ocazie nemaipomenita. Nici eu nu am realizat asta pana cand am intrat la facultate si am dat piept cu viata reala, dar lucrurile stau asa: scoala sedimenteaza cunostinte fara efort. Da, ma rog, tre’ sa faci o tema, doua sau sa fii atent la ore, dar volumul de munca nu se poate compara cu cel depus atunci cand trebuie sa inveti o limba straina sau orice altceva de unul singur, in afara unui cadru organizat. Cu un minim de efort, adica mentinandu-te pe linia de plutire la clasa, la sfarsitul celor 12 ani de studiu, vei fi mirat de cate stii. 

Nu zice nimeni sa tocesti tot ce prinzi, asta chiar e o prostie, dar daca se intampla sa descoperi un domeniu care sa te pasioneze, fii un buretel si absoarbe tot ce gasesti, tot ce simti ca te va ajuta candva. Chiar daca lumea din ziua de azi tinde sa uite, joburile platite cu mii de euro in multinationale nu sunt un mit si nu sunt nici imposibil de atins atata timp cat stii ce vrei. Curajul nu insemna sa mergi cu turma ci sa iti asumi ceea ce esti.

Cred ca ceea ce vreau sa zic este ca trebuie sa ai curajul sa lupti pentru ceea ce iti doresti, fie ca e vorba despre o cariera in actorie, balet, muzica, finante, literatura sau orice altceva iti face cu ochiul. Sa nu iti pese de sabloane si de norme. Ele nu fac decat sa te tina pe loc.

Esti altfel, foarte bine! Ai defecte, si mai bine! In caz ca nu ai observat pana acum, atunci cand descriem pe cineva folosim mai degraba defectele. De ce? Habar-nam! Tot ce stiu e ca ceilalti reusesc sa ne accepte defectele mai usor decat o facem noi. Privind in urma realizez ca eu eram singura deranjata de faptul ca eram altfel. Colegii mei nu m-au respins niciodata pentru asta si m-au acceptat asa cum eram. Acum stiu ca mai bine de jumatate a fost doar paranoia personala. Si mai stiu ceva: imi iubesc defectele mai mult decat calitatile: ele ma fac om, ma fac naturala si toleranta; ma fac accesibila.

Auzim mereu ca perfectiunea e plictisitoare, dar totusi ne incapatanam s-o consideram un ideal... Perfectiunea inseamna sfarsit, inert, plin, mort, nemiscat... Dar toate astea ofera siguranta, iar noi tanjim dupa siguranta... Daca am reusi sa renuntam la plasa de siguranta macar din cand in cand, am afla ce inseamna libertatea.

De ce altfel?

Vreau sa fac din acest blog o sursa de optimism si un refugiu pentru toti cei care se simt altfel.

Suntem cu totii aici ca sa evoluam, ca sa ne invatam lectiile, si fiecare face asta altfel. Acest blog e, printre altele, un manifest impotriva standardelor, a sabloanelor si a tuturor coliviilor (indiferent cat de frumoase)  cu care am ajuns sa ne identificam. Va propun sa invatam impreuna sa fim altfel.

Eu am avut o perioada buna de stagnare, daca nu chiar regresie, pentru simplul fapt ca nu am avut pe nimeni care sa-mi aminteasca ca merita sa fac un efort, oricare ar fi el. Traim intr-o societate in care e ok sa fii ignorant (ba chiar e un titlu de glorie), e ok sa plutesti in deriva si sa te vaiti ca nu ti-a cazut din cer tot ce ti-ai dorit. Nu condamn pe nimeni, stiu ca e placut sa faci asta, si eu am facut-o la randul meu. Dar de ceva timp am realizat ca e de mii de ori mai placut sa lupti pentru ceva, sa te implici, sa devii util… Nici nu se compara. :)

Nu am pretentia ca voi schimba vieti sau ca voi revolutiona gandirea umana… Nu am pretentia ca detin adevaruri absolute si nici macar ca am dreptate. De ce? Pentru ca eu cred in libertatea fiecaruia de a-si alege adevarurile si de a avea o opinie. (si mai cred ca putem accepta un anumit lucru, abia atunci cand suntem pregatiti sa-l intelegem, dar asta va fi o alta discutie)  Opiniile noastre nu ne fac mai buni sau mai rai, nici mai inteligenti sau mai prosti, dar ne pot face viata mai mult sau mai putin usoara. 

Eu am ales sa-mi fac viata frumoasa si usoara, si vreau sa împărtășesc asta cu voi. Cu totii putem fi fericiti, e doar o chestiune de optica. Asa ca am sa scriu ceea ce gandesc, ceea ce simt, iar daca acolo, undeva, se va gasi o persoana careia ii va fi de folos ceea ce am scris, voi considera ca mi-am atins scopul.